Trebuie să recunosc că sunt un pic prea zeloasă când vine vorba de siguranţa produselor alimentare şi iau destul de în serios datele de expirare înscrise pe etichetele produselor alimentare şi pachete. Uneori prea în serios, astfel că, dacă am nişte carne de pui în frigider, care va “expira” (conform etichetei), a doua zi, nu o voi mânca. Ştiu că este sigură, dar în mintea mea, faptul că puiul este aproape expirat, nu se “încadrează” în stomacul meu.

În acelaşi timp, voi păstra în frigider maioneza până când se strică – şi la data folosirii, care ar putea fi trecută de data de expirare – o consum fără nicio problemă dacă este bună. Dar dacă îţi este teamă de maioneza care expiră aşa cum îmi este mie frică de puiul care expiră, ar trebui să nu-ţi faci probleme – atâta timp cât maioneza este păstrată corect la rece, nu-i va merge foarte rău (prin asta vreau să spun că nu te va îmbolnăvi).

Confuz? Tu nu eşti singur. Alegerea datelor de expirare de pe etichetele produselor alimentare nu este uşoră. Unii oameni le ignoră cu totul, alţii le iau un pic prea în serios (precum aruncarea apei îmbuteliate la data expirării).

Ouăle pot sta cu uşurinţă proaspete şi în condiţii de siguranţă pentru 3-5 săptămâni după ce le cumperi – care probabil să fie un termen după data de expirare ştampilată pe cutie. Chiar şi carnea de vită, care este extrem de perisabilă, este bună să fie mâncată după o zi sau două după ce o cumperi.

Apoi mai sunt expresiile de genul “a se consuma de preferinţă înainte de” data – care nu sunt nici măcar data de expirare a produselor. Producătorii le-au pus acolo pentru a vă înştiinţa că după această dată, calitatea alimentelor ar putea începe să scadă. Deci, s-ar putea vedea o schimbare în textură sau culoare, dar mâncarea este încă perfect comestibilă. Păstraţi ketchup-ul destul de mult şi va deveni mai maro – burger-ul nu va fi la fel de colorat, dar va fi comestibil.

Cu mucegaiul este o altă poveste. Dacă pâinea este “decorată” cu pete verzi, sau carnea este acoperită cu o blană gri, acesta trebuie aruncată. Dar, dacă vei găsi un loc mic de mucegai pe legume cum ar fi varza, ardeii sau morcovii, sau pe caşcaval, nu este nevoie să-l arunci. Doar taie aproximativ un centimetru în jurul locului de mucegai, şi restul este bun de mâncat.

Autor (în engleză): Susan Bowerman, MS, RD, CSSD pe www.discovergoodnutrition.com .

Pentru varianta video în limba engleză, vizionaţi filmul următor:

Cei care trăiesc mai mult au în comun obiceiurile sănătoase.

Când ai citit poveşti despre oameni care au trăit un secol sau mai mult, aceştia aproape întotdeauna li s-a cerut să dezvăluie secretul vieţii lor lungi. Unii cred că abstinenţa de la alcool şi tutun este cheia, în timp ce există alţii care atribuie rezistenţa lor la un mic dejun zilnic de şuncă şi ouă.

Există o mulţime de factori care determină durata de viaţă a unui individ – toate sunt parte dintr-o interacţiune complexă între genetică şi mediu.

Termenul “Zona albastră” a devenit popular în Italia după ce cercetatorii au folosit cerneală albastră pentru harta densităţii de centenari care locuiesc pe insula Sardinia. Cum harta a evoluat, au identificat o densitate deosebit de mare în zona est-centrală a Sardiniei – o zona foarte albastră în cazul în care aşteptările de trăit a fost mai mari decât oriunde altundeva pe insulă.

Din acel moment, alte zone albastre au fost identificate: Okinawa, Japonia, Peninsula Nicoya de Costa Rica şi insula greacă din Ikaria. Există, de asemenea, unele zone albastre în SUA – una în Loma Linda, California, care este casa la o populaţie cu preponderent Adventistă Ziua a Şaptea, şi o altă parte care trece prin Dakota şi Minnesota şi până în Canada.

În mod evident, aceste zone sunt de mare anvergură în distanţă şi cultură. Dar acolo par a fi similitudini în modul în care locuitorii din zonele albastre îşi duc o viaţă a lor. Ei nu mânca prea mult, iar majoritatea dintre ei nu fumează. Ei rămân activi, atât fizic cât şi mental – au mers mult, ei socializă şi îşi fac de lucru în premanenţă. Remarcabil, majoritatea centenarilor trăiesc independent chiar şi după vârsta de 90 de ani, iar majoritatea dintre ei rămân destul de sănătoşi până la sfârşitul vieţii.

Dietele lor sunt alcătuite din cereale integrale, fasole, nuci, o abundenţă de fructe şi legume proaspete şi, cu excepţia în mare parte a Adventiştilor de Ziua a Şaptea vegetarieni, foarte multe fructe de mare. Servirea mesei este un eveniment important în viaţa de zi cu zi – o reflectare a unui angajament important de a menţine legături strânse cu familia şi comunitatea.

Sunt lucruri simple, cu siguranţă, dar aceste practici ale stilului de viaţă pot fi cheia pentru o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. Noi înşine putem învăţa, şi adopta, unele dintre aceste obiceiuri. Continuaţi să faceţi mişcare, să mâncaţi alimente sănătoase (şi nu prea multe), cultivaţi un sens al scopului în viaţă şi păstraţi legătura cu familia şi comunitatea. Poate că nu trăiţi într-o zonă albastră, dar nu ar strica să vă comportaţi ca şi când aţi trăi acolo.

Ne luăm prea multă sare în dietă – în mare parte din alimentele procesate şi din mâncarea din restaurant. Există mai multe surse ascunse de sare şi riscuri de sănătate, care pot fi asociate cu acestea.

În ultimul timp, am fost martorii reprimării nutriţionale pe mai multe fronturi – pericolele datorate excesului de calorii, grăsimi, grăsimi trans şi zaharurile, toate acestea fiind cele mai recente obiective. Se pare, însă, că sarea (sau mai tehnic, clorură de sodiu), ajunge în cele din urmă în centrul atenţiei.

Poate pentru că suntem conştienţi de riscurile datorate excesului de calorii din grăsimi şi dulciuri de acum – şi putem fi cu uşurinţă martorii problemelor care apar datorită excesului de calorii sub formă de epidemie de obezitate. Dar problemele legate de consumul de sodiu prea mult nu sunt atât de vizibile – în general, noi nu vedem sau nu simţim efectele dacă nu suntem “faţă în faţă” cu o maşină pentru măsurarea tensiunii arteriale.

Nu există nicio îndoială că ne place sarea – şi pofta este naturală. Aroma placută de sodiu în produsele alimentare de plante poate să fi fost modul în care natura ne seduce să o mănâncăm – nu doar pentru a obţine sodiu, dar pentru a se asigura că avem o mulţime de alte minerale importante, cum ar fi potasiu, care în mod natural vin împreună.

Lucru remarcabil despre sare – şi probabil motivul pentru care noi o dorim atât de mult – este că aceasta face mult mai multă decât să creeze gustul sărat pentru alimente. Sarea face ca alimentele bune să aibă un gust si mai bun (ai văzut vreodată pe cineva să presare sare pe pepene verde?), scade amărăciunea, îmbunătăţeşte aromele, şi chiar îmbunătăţeşte “gustul” – un termen folosit pentru a descrie toate senzatiile complexe pe care le experimentăm atunci când am pus produsele alimentare în gura noastră.

Avem nevoie de sodiu în dietă, dar există o diferenţă uriaşă între cât de mult ar trebui să consumăm şi cât consumăm de fapt. Aportul zilnic recomandat de sodiu este de aproximativ 2300 mg (şi chiar mai putin dacă ai peste 50 de ani). Dar în realitate oamenii consumă în medie, mai mult de 4000 mg de sodiu pe zi – ceea ce înseamnă aproximativ 1,5 linguriţe de sare – şi femeile mănâncă aproximativ 3000 mg.

Problema este că sodiul este greu de evitat. Este atât de multă sare în alimentele procesate şi în restaurante încât dacă niciodată nu mai presari sare în plus din solniţă, probabil că tot ai mananca prea mult sodiu. Primim foarte mult de la brânzeturi, carne, condimente, gustări sărate şi supe.

Meniurile din restaurante sunt o ameninţare dublă – nu numai că bucătarii pun foarte multă sare, dar porţile tind să se mărească.

Poţi începe prin reducerea lucrurilor evidente – cum ar fi snacks-uri, supe conservate şi alimente puternic procesate. Citeşte etichetele produselor şi caută tipurile de alimente cu sodiu redus, cum ar fi fasolea, tonul şi legumele. Pregătirea mai multor mâncăruri de la zero poate face o diferenţă imensă, de asemenea – nu numai că poţi controla sarea, dar poţi face feluri de mâncare un gust chiar mai bun cu ierburi, lâmaie, ceapa şi usturoi.

Când vine vorba de alimente la grătar, aproape fiecare persoană, se pare – crede că al lor este cel mai bun. Suntem loiali tradiţiilor noastre la gratar – şi este ciudat cum această metodă de mâncare stabileşte identitatea noastră, mai mult decât orice altceva.

Avem spaniolii cărora le mulţumim pentru începerea tradiţiei de mâncare la grătar. Fără porcii şi vitele pe care i-au adus în Lumea Nouă în anii 1500, ideea poate că nu ar fi ajuns peste tot până acum – bizonii nativi şi curcanii sălbatici nu au fost cei mai buni candidaţi pentru grătar. Dar, din fericire, porcii au crescut cu porumb în sud şi fermele de vite au fost înlocuite în Kansas City şi Omaha cu “oraşe” de vaci. Şi restul – cum se spune – este istorie.

Dacă ar fi să mănânci călătorind prin SUA, ai afla despre carnea de porc că încă mai predomină în meniul la grătar din sud-est. Şi sosul este distinctiv. E subţire, cu mult oţet, şi adesea fără roşii – poate din cauză că sute de ani în urmă, roşiile nu au crescut în mod natural în climatul umed din Sud.

Pe măsură ce mergi şi mănânci spre vest – aş spune, spre Kansas City sau Austin – o să vezi cum carnea de porc este înlocuită cu carnea de vită, şi ea va fi mai des combinată cu un sos mai dulce şi mai gros. Călătorind spre Kentucky, nu ar fi neobişnuit să găsiţi carne de oaie în meniu.

În timp poţi face un drum pe Coasta de Vest, care reflectă lipsa de tradiţie locală şi o amestecătură totală de bucătării (tradiţii). Peşte proaspăt, ciuperci gigantice, tofu şi pizza toate pot fi găsite la grătar în această zonă.